vineri, 14 august 2009

Viziune mortala


Din loc în loc,câte o uşă numerotată era deschisă şi vedeam înăuntru o chiuvetă şi un closet de faianţă sau o boxă cu mături murdare,teuri cu cârpe împuţite şi cutii de sodă.Parcă era lumea femeilor de serviciu.Am mers de-a lungul coridorului de curiozitate.Vroiam să văd dacă sunt şi alte tipuri de încăperi.Imediat ce am ajuns în capăt,pe partea dreaptă,văd doi ochi sclipind în întuneric.Ochii sticleau,liniştea era aceiaşi;doar frica din mine creştea.
-Ce cauţi aici?spune o voce piţigăiată,care părea să aparţină unei persoane re
le.
Încercând să nu intru în panică,i-am răspuns vocei că nu ştiu,m-am rătăcit.
-Tu cine eşti?continui eu discuţia.
Claustrofobia reapărea.Nu suportam spaţiile închise şi întunecoase.Nici măcar între munţi nu mă simţeam chiar bine.Locul cel mai favorabil era marea. Plajă,apă,briza caracteristică,spaţiu cât cuprinde...un paradis pe pământ.Deja gâfâiam;nu mai suportam locul ăla.Casa mea era spaţioasă,patul enorm,iar locul ăsta atât de strâmt încât abia încăpeau cinci persoane.
Deodată am auzit alarma de la ceas,în depărtare.Camera se lărgea,apoi se lumina.Începusem să-mi revin.
-Tata!Hai să mâncăm!se aude o voce de fetiţă.
Încet-încet,deschid ochii şi o văd pe fiica mea care trăgea zdravăn de mine,să mă trezesc.Camera mică şi vocea piţigăiată erau doar un vis.Agitaţia cotidiană m-a înconjurat din nou.

Era duminică dimineaţă şi stabilisem cu familia să mergem la Disneyland.Nu era prea departe de Paris şi preţurile erau convenabile.Fata mea,Dya,insistase să ne dăm împreună în mountagne-russe.După lungi insistenţe,am cedat.Caruselul a pornit încet,apoi a mărit viteza,a urcat şi ne-a întors cu capul în jos.Când a coborât, Dya a trecut de barele de fier şi stătea întinsă pe jos.Îi vedeam corpul mic şi nemişcat stând într-o baltă de sânge.Şocul era prea mare ca să pot face ceva. Deodată am simţit cum mă înalţ spre cer.Am crezut că făcusem infarct şi sufletul se ridica,dar,după ce am stat câteva secunde cu capul în jos,mi-am dat seama că,de fapt, eram în carusel şi Dya stătea speriată lângă mine.
Era clar,trebuia să fac ceva.De fiecare dată când mă simţeam bine,apărea câte un vis sau o viziune înfiorătoare care să-mi strice toată dispoziţia.Se întâmpla şi invers,într-adevar,dar mai rar.Oricum,tot nu vroiam vise,fie ele şi vesele.Era foarte ciudat,mai ales pentru ceilalţi,să fiu supărat în momentul de faţă şi,în secunda următoare, să zâmbesc ca mai apoi să râd de-a dreptul de feţele mirate din jur.
Azi era printre puţinele zile când aveam viziuni urâte,triste,tragice. Foarte rar apăreau.O dată la câţiva ani.Nici nu ştiam dacă îmi prevestiseră ceva sau doar o luam razna.În schimb,viziunile pozitive întotdeauna se împlineau.Erau un fel de luminiţă de la capătul tunelului.
După ce ne-am distrat pe săturate,venise timpul să plecăm.Dya insistase să stea lângă mine,pe scaunul din dreapta.Fiind obosiţi,nu ne-am chinuit s-o convingem să stea în spate,unde îi era locul.Se înserase de-acum.Am luat-o pe un drum european,să ajungem mai repede acasă.În maşină,vorbe,veselie...cine mai era atent la drum?Dar eram pe european, banda a doua,n-aveam peste cine da.Cel puţin aşa credeam.Până ne-am apropiat de o intersecţie din care a ieşit unul beat,cu maşina.Am frânat cât de tare am putut şi, spre groaza mea,viziunea se împlinea.Dya nu-şi pusese centura de siguranţă,iar acum ieşise prin parbriz şi zăcea pe jos. Bănuiam că şi viziunile negative s-ar putea împlini,dar preferam să rămân optimist.Îmi uram capacitatea de a vedea în viitor.
Făcusem parte dintr-o familie dezbinată,care avea grijă de orice,mai puţin de mine.Eu eram „cel obraznic” dar nimeni nu se obosea să mă educe.Doar bunica îmi mai oferea mâncare când ratam masa de prânz.În contextul ăsta a apărut prima viziune.Se făcea că mă trezisem târziu şi m-am dus la bunica să mănânc,dar ea dormea.Parca stătea prea ţeapănă....murise.După ce m-am trezit cu adevărat,i-am povestit lui tata.Eram foarte speriat si singurul lucru pe care îl puteam face era să mă duc la bunica,să mă asigur că trăieşte.Surpriză,murise.Şi prost am fost că am spus cuiva de vis.Acum toată casa spunea că eu eram vinovat.Sigur am enervat-o cu ceva şi a făcut infarct.De atunci,am viziuni de fiecare data când moare cineva.


Dupa nici cinci minute,venise o ambulanta care m-a luat pe mine si fetita mea.Sotia nu era ranita si ramasese sa se ocupe de proceduri.In drum spre spital,cei din ambulanta au tot incercat s-o resusciteze dar degeaba: fetita murise.

La spital,mi-au facut doar niste analize.Nu eram grav ranit,dar trebuiau sa urmeze procedura.M-au dus in inima spitalului sa ma vada un ortoped si mi-au dat voie sa ma duc la fata mea,dar nimeni nu mi-a explicat cum sa ajung la morga.Am luat-o de-aiurea pe holuri pana cand mi-a aparut un coridor ca in vis.Am mers tot inainte si apoi dreapta,convins fiind ca acei ochi sticlosi se asociau mortii si,prin urmare, as fi gasit morga.Bineinteles, ochii au reaparut si intrebarea era fix aceeasi,lucru care m-a socat.De data asta,i-am spus si ce cautam acolo,poate m-ar fi ajutat.


-Aaa,vrei la morga?Stai ca te trimit acum,imi spuse vocea pitigaiata si ridica un topor.

Imediat am fugit,cat de tare am putut,asa cum face orice om normal in zilele noastre: fuge de Moarte.

ps: Povestea este scrisa de anul trecut dar o public abia acum fiindca mi-a fost lene s-o transcriu de pe caiet pe blog si am pus poza cu Adi fiindca el a fost sursa de inspiratie:)

pentru cei care nu stiu: Adrian Tampu a fost un motociclist care a murit anul trecut,in septembrie,intr-un accident de circulatie.Mi-a atras atentia datorita faptului ca l-am vazut o singura data in toata viata,il tineam minte si la doua saptamani dupa intalnire( am schimbat maxim trei vorbe) si,dupa ce a murit,am aflat ca-i cunosteam toata familia: frati, surori,parinti...toate celea.
blog comments powered by Disqus