duminică, 6 iulie 2008

Printre mahari(II)






Comeback Kelly Rowland

Asculta mai multe audio Muzica »
    Două zile am lucrat într-un ritm nebun.Nu numai că aveam de desenat încă trei camere,dar trebuia să şi retuşez totul.Dădusem ordin în casă că nu vorbesc la telefon cu absolut nimeni,iar celor care sunau să le spună că am plecat într-o vacanţă la Palm Beach.

   A treia zi de la întâlnirea cu amicul,m-am trezit foarte dimineaţă şi,după ritualul obişnuit (îmbrăcat,mâncat,băut cafea),mi-am luat proiectul şi am plecat să-l predau.Reuşisem să-ş termin,iar asta era pentru minte o victorie datorită căreia creştea respectul de sine. Mă cam îngrăşasem în ultimele zile aşa că am luat-o pe jos până la sediul firmei,că oricum nu era departe.Pe drum m-a sunat Bill Brown,patronul firmei care vroia să construiască stadionul.

    -Alo!zic eu.

    -Alo!Bună ziua,domnişoară Spencer.

    -Bună ziua!îi răspund indiferentă.

    -Au trecut cele două zile şi v-am sunat să vă întreb dacă acceptaţi oferta noastră.

    -Am s-o accept,îi spun de parcă n-aş fi avut de ales.

   Mi-am dat seama de greşeală şi ca să redresez lucrurile întreb:

    -Când mă pot apuca de lucru?

    -Vă aştept mâine la nouă,la sediul firmei.E pe Wall Street,nr 27.

    -O să vin,spun de parcă aş fi vrut şi nu prea.O zi bună!

    Adevărul era că nu eram prea atrasă de proiect şi asta datorită lui Bill.Exista ceva în vocea tipului ăsta care nu-mi plăcea.Părea genul de persoană foarte serviabilă,dar care s-ar alia imediat cu altcineva dacă ar avea mai multe avantaje.

   Am ajuns la sediul firmei ca să predau proiectul,am încasat banii pe el şi m-am dus la salon,pentru un tratament complet.Mâine avea să fie prima zi de muncă alături de Brown şi trebuia să fiu fresh.

   A doua zi m-am dus la firmă.Avea un sediu uriaş,imposibil de ratat.L-am nimerit din prima.În dimineaţa aceea luasem pe mine o rochie oranj,simplă şi dreaptă,legată în talie cu o curea argintie.În combinaţie cu părul prins într-un coc frumos frumos,la spate şi pantofii decupaţi,cu tocul înalt şi gros,ieşea o ţinută perfectă pentru a face impresie bună.

    Imediat ce am intrat în sediu,apăruse şi domnul Brown.Avea un rânjet larg care m-a făcut să-mi pară rău că am acceptat afacerea.M-a invitat în biroul lui să discutăm.De fapt,el vorbea întruna şi eu luam notiţe,ca o elevă la şcoală.Am ţinut-o în ritmul ăsta vreo două ore.Când am ieşit din birou eram epuizată de parcă aş fi prăşit un hectar întreg.Omul era pretenţios de felul lui şi,având în vedere că mă plătea dublu,a dublat şi pretenţiile.

    Primul lucru pe care l-am făcut când am ieşit din birou a fost s-o sun pe Emilie,prietena mea cea mai bună,să luăm o gustare în oraş.Aveam mare nevoie de energie şi curaj ca să mă pot apuca de proiect.Nici nu ştiam cu ce să încep!

   Emilie era o franţuzoaică de bani-gata care ajunsese în New York la studii,cică.De fapt,vroia să scape de părinţii ei,să vadă cum e să fie independentă.Nu era prea deşteaptă,dar simpla ei prezenţă avea un efect formidabil asupra psihicului meu. Oricât de gravă era situaţia,o glumă bună tot reuşea să facă.Ne-am întâlnit intr-o ciocolaterie:

   -Emilie,o dat dracu peste mine!încep eu.Ştiu,nu e cel mai politicos mod de a întâmpina pe cineva,dar mă apucase disperarea.Îmi anulasem deja celelalte proiecte,aşa că eram forţată să-l accept pe ăsta.

   -Ce-ai păţit,scumpa?Ce-o picat.ce s-o dărâmat?

   -Nimic.În schimb,m-o sunat Bill.Mi-a propus să fac o schiţă pentru stadion.Eu am făcut nazuri şi mi-a dublat suma cu care mă plăteşte,fiindcă sunt ultima lui speranţă. Cel puţin aşa zice.Problema e că şi-o dublat şi el pretenţiile.E aşa întortocheat,nici nu ştiu de unde să-l apuc!

   -Ei,lasă că te descurci tu,doar eşti fată deşteaptă,mă încurajă ea.Hai înăuntru,că mi-e foame.

    Ne-am comandat fiecare câte un sandwich şi ne-am continuat discuţia.Ţin să precizez că fata era studentă la arhitectură.

    -Scoate puţin proiectul din geantă,să văd şi eu de ce te văicăreşti aşa tare,zise Emilie.

   M-a pus la punct cu ultima replică.Nu mai aveam ce comenta,aşa că am scos proiectul,că n-aveam de ales.În secunda următoare,masa noastră arăta de parcă tocmai ar fi suflat un vânt puternic spre un teanc mare şi ordonat de hârtii.Erau puzderie de schiţe,cu notiţe pe toate colţurile.

   După ce şi-a revenit din şoc(era prea multă hârţogăraie,faţă de cât putea ea îndura),Emilie a propus să încercăm amândouă să descâlcim proiectul şi să-i găsim, totuşi,un început.Am mâncat,apoi am mers împreună să-şi facă şi ea o copie şi a rămas să ne vedem diseară la mine.